Despre oameni simpli

"Oamenii nostrii din popor, oamenii pamantului, au trait o viata mai echilibrata si nu rareori mai profunda decat a noastra, care nu rareori inseamna o demisie a moralei. Apropiati de natura vie, bogata si multiforma, inarmati cu o stiinta a tuturor amanuntelor in marea masa a tainelor ce se deschid continuu, mesteri artisti si artisti mesteri, sensibili la intreaga gama de forme si culori a lumii aparente si la puterile celei ascunse, stapani ai virtutilor care fac din lut esente, oamenii acestia mai putini evoluati material, simplii si inapoiatii confortului, ne intrec deseori in intelepciune si virtute.

Plini de elan sau masurati, delicati sau aspri, dar intotdeauna sinceri si demni in fata problemelor vietii, acesti oameni la care simplitatea inseamna esentialitate, imbina munca cu cantul, durerea cu surasul si setea de adevar cu frumusetea.

Ei nu cunosc ca noi toate minunile stiintei si ale tehnicii, dar cunosc sporul ascuns al lucrurilor si sensul darurilor naturii umane. Din traditie sau din carte, ei fauresc totul prin sfortare proprie, din experienta mereu innoita cu fiecare ins ce vine pe lume.

O intuitie vie si adanca, un elan creator fara limita, o comuniune perfecta cu lumea inconjuratoare - acel real viu si tainic, nu acela mort si banal al unor pretinsi carturari - aspiratie copilareasca spre cer care niciodata nu le-a ramas pe de-a-ntregul inchis, acestea sunt insusirile unor oameni care cu prea multa usurinta au fost socotiti mizerabili.

Cine este acela care bate la portile cerului sa-i deschida soarele camarile sale de foc? Sa-l cautam in fiecare din noi!"

(Ernest Berne - Cel ce urca muntele)

Minunile primitive

"Uitati paginile de antologie ieftina, discursurile de lirism si prezumtie, caci noua nu ni se datoreste nimic din ce-i frumos pe acest pamant romanesc. Nu ni se datoreste nici macar pastrarea a tot ce-i primitiv, caci, unde s-a putut, sondele au spart scoarta pamantului, fierastraiele au ucis padurile. Unde au spart, n-au adus nici o compensatie; unde au ucis, n-au atatat din nou viata; au ramas munti dezgoliti si dealuri care se risipesc in vai.

Minunea privelistilor primitive s-a pastrat in afara de vointa si tendinta oamenilor trecatori. Acesti oameni trecatori niciodata n-au cunoscut-o; au preferat tinuturile si privelistile la moda din alte tari, unde au risipit averile agonisite de altii. Catre minunile acestea primitive nu sunt drumuri; in preajma lor nu se afla locuri de popas, omul trecator n-a cheltuit pentru ele nici dragoste, nici inteligenta".

(Mihail Sadoveanu - Tara de dincolo de negura)

Intr-un strop de apa

- Oamenii – zise micul print – se infunda in trenurile lor rapide, dar nu mai stiu nici ei ce cauta. Asa ca se framanta si se sucesc de acolo-acolo…
Si adauga: - Nu merita atata osteneala…

Fantana, pe care o descoperiseram amandoi, nu semana deloc cu fantanile sahariene. Fantanile sahariene sunt niste gropi sapate in nisip. A noastra era aidoma unei fantani de tara. Prin partile acelea insa nu se afla niciun sat, iar mie mi se parea ca visez.

- Ciudat – ii spusei micului print – sunt toate gata pregatite: scripetele, ciutura si funia…
El rase, apuca de funie si puse scripetele in miscare. Si scripetele gemu, asa cum geme o morisca veche, dupa ce vantul a dormit o vreme indelungata.

- I-auzi – zisei micului print – noi trezim fantana si ea canta…
Nu voiam ca el sa trudeasca.
- Lasa-ma pe mine – am rostit – pentru tine e prea greu. Am tras afara ciutura, incet, pana-n dreptul ghizdului. Am asezat-o acolo, cumpanind-o bine. Cantecul scripetelui imi dainuia in urechi, iar in apa care tot mai tremura vedeam cum tremura soarele.

- Mi-e sete de apa aceasta – zise micul print -  da-mi sa beau…
Iar eu, atunci, am inteles ce cautase!

I-am dus ciutura la gura. El inchise ochii si bau. Era dulce ca o sarbatoare. Apa aceasta era cu totul altceva decat o hrana oarecare. Se nascuse din drumul strabatut sub stele, din cantecul scripetelui, din truda bratelor mele. Era precum un dar pentru suflet. Tot asa, pe vremea cand eram copil, lumina pomului de Craciun, melodia liturghiei de la miezul noptii si duiosia zambetelor alcatuiau intreaga stralucire a darului pe care il primeam.

- Oamenii de pe meleagurile tale – zise micul print – cresc cinci mii de trandafiri intr-o singura gradina… si tot nu gasesc ceea ce cauta…
- Nu gasesc! i-am raspuns.
- Si totusi ceea ce cauta ei ar putea fi gasit intr-o singura floare sau intr-un strop de apa…
- De buna seama!  i-am raspuns eu.
Si micul print adauga: - Ochii insa sunt orbi. Cu inima trebuie sa cauti.

(Antoine de Saint-Exupery - Micul print)

Noapte atoatesimplificatoare!

“Astept noaptea. Ea vine incet, cu linistea ei stiintifica, peste lucruri. Sterge culorile, reduce formele, pastreaza doar raporturile mari, adevarurile de contur ale realitatii.

Noapte atoatesimplificatoare!… Acum pot sa inteleg. Acum vad, pentru ca e intuneric. Urmaresc contururi, sfarsesc conturul formelor abia schitate, operez in spatiul omogen si aproape negru, rotunjesc solidele prea ascutite; stiu, incep sa stiu, vag, sters, estompat, atata cat imi trebuie. Simturile se libereaza de obsesii, nici o culoare nu mai e insistenta, nici un tipat prea asurzitor. Spiritul e liber si dialectica lui poate incepe“.

(Constantin Noica – Mathesis sau bucuriile simple)

Festina Lente

"Fiecare secol are, poate, un mal du siecle al sau. Al nostru ne impinge sa n-avem rabdare... Trenuri, avioane, vapoare, toate gafaie, isi ambaleaza la maximum motoarele aruncand in aer trambe de fum... bilete de avion, bilete de vapor, bilete de tren, gari, aerogari, porturi, "Parisul in doua zile", "Mexicul pe scurt", vize de intrare, vize de iesire, hoteluri, "Taxi!", pliante, cine mai are timp sa citeasca Odiseea? Suntem grabiti, "legati-va centurile, peste cateva clipe vom decola", trenurile pleaca toate "peste cinci minute", Ladies and Gentlemen, Mesdames et Messieurs, Senoras y Senores, nu mai e timp, nici macar sa alergam in prima librarie, sa citim cartea pe drum... nu-i nimic, poate data viitoare, atunci... si, la urma urmei, ce vroia Homer? Atatea incurcaturi pentru ca sa aduca un grec siret pe un tarm pietros unde abia crestea iarba pentru capre... Nu, din pacate, nu mai e timp, suntem intre o gara si alta, intre un avion si altul, imbatandu-ne de graba noastra ca de un scop... Doamne, si totusi am vrut ceva, am dorit ceva, dar ce anume? Ne-ar trebui un popas, putina liniste, sa ne adunam gandurile... dar, vai, semaforul arata ca trenul nu mai poate sa astepte, scara avionului s-a retras, "Legati-va centurile de siguranta!", iar vaporul se desprinde de chei. Sa lasam Odiseea, sa rasfoim ghidurile si mai ales sa nu uitam sa trimitem cunoscutilor si necunoscutilor ilustrate, insotite de cateva randuri, eventual cu vorbe prescurtate, in vreme ce continua zgomotul rotilor pe sine, vuietul elicelor in aer, iar pe puntea vaporului toata lumea zambeste auzind un vals desuet: "Valsuri, acum? Cine mai are vreme de valsuri, mon cher? Ne trebuie altceva, care sa ne sugereze betia vitezei in cursele de formula unu..."  

Festina lente? Cine a spus asta? A, da, am invatat pe vremuri la orele de latina ca poetii ii sfatuiau pe romani sa se grabeasca incet, in schimb cohortele inarmate faceau sa trepideze drumurile imperiului... Dar ce rost are sa ne aducem aminte de dictoane depasite? Ele suna ca valsul acela de pe vapor. Desi, ar fi o gluma buna ca in gari si aerogari, in loc sa se anunte trenurile si avioanele care vin si care pleaca, sa se repete de fiecare data aceste doua cuvinte, festina lente, mai intai, rar, silabisit, apoi din ce in ce mai repede, pana nu se va mai intelege nimic. Inclusiv intelepciunea o vrem in forme concentrate. Nu mai avem chef sa reluam rationamentele, sa cantarim argumentele, vrem sa sarim direct la concluzie, nu mai avem rabdare sa citim o carte intreaga, vrem o fraza frumoasa, inteleapta, atat".

(Octavian Paler - Caminante)

powered by Blogger | WordPress by Newwpthemes | Converted by BloggerTheme